Winter – A Romanian in Russia

Winter – A Romanian in Russia

 

Ninge încă de la sfârșitul lui Octombrie. E aici de trei ani și în continuare iarna o uimește.

Primii fulgi au căzut timid. Acum, sunt niște copii care după primii pași, au prins curaj și încep să fuga aiuriți. Se lovesc cu capul de toți pereții, te lovesc cu viteza în zborul lor către pământ. Ea, în veșnica ei moleșeala, se tot gandește unde se tot grabesc. Ce e atat de interesant pentru ei pe pământul rece și negru de se grăbesc parcă în fiecare an să ajungă mai repede jos?

Se plimbă pe Tverskaya. Bulevardul e deja plin de decorațiuni de iarna. Moscova nu are timp pentru toamna. Aici toată lumea aleargă, mereu. Până nu demult avea senzația că toți aleargă către o destinație știută doar de ei, în vreme ce ea rămânea încremenită în timp așteptând o minune. Și-a dat seama că nu toți au o destinație, că mulți aleargă bezmetici, refuzând să mai deschidă ochii și să se uite în jur.

În seara asta, se uită la Moscova cum te uiți la o femeie pregatită să meargă la bal. Orice femeie are o rochie, o geacă de piele sau o pereche de blugi, pe care când o îmbracă arată de parcă va stăpâni lumea. Îi dă încredere și o frumusețe aparte. Așa e și Moscova. Pentru Moscova, zăpada e rochia aia. Și-o azvârle grăbită și știe, toți vor fi cuceriți.

Oricât de mult ar iubi ea vara, își dă seama în seara asta: asta e frumusețea Rusiei. Sub zăpada nu se mai văd nici lacrimi și nici murdărie. Urmele bocancilor ei lasă cicatrici pe față Tverskayei pentru ceva timp. Urmează apoi să fie șterse de tocurile rusoaicelor. Pentru că aici femeile își poartă tocurile și rochiile și iarna, în timp ce ea va rămâne ea mereu. Va rămâne femeia cu bocanci și fără ruj pe buze, într-o mare de femei pe tocuri și care poartă ruj roșu. Ca niciodată, își dă seama că asta o face să se simtă mândră. Nu se mai împotrivește naturii ei și îți îmbrățișează diferențele.

Ajunsă acasă, își face o cafea caldă, se înfăsoară în pătură, și se uita pe geam. Zâmbește, pentru că simte că anul ăsta ceva e diferit. A început usor să se clintească din loc, să facă primii pași. Anul ăsta învață de la fulgi. În curând va putea și ea să zboare. Acum doar privește pe fereastra și-și spune : “Nu o să mă doboare o țară!”.

EN: Is snowing since the beginning of October. She’s here for three years and yet the winter continues to surprise her. 

The first snowflakes fell timidly. Now there are like kids who after they made their first steps they get courageous, and start giddily to run. They hit themselves on all the walls, they hit you with their speed on their way to the ground. She, in her eternal drowsiness, keeps thinking where they rush to? What is so interesting for them on the cold and black ground that they speed each year to arrive faster down?

She walks on Tverskaya. The boulevard is already decorated for winter. Moscow has no time to autumn. Here everybody is in a hurry, all the time. Until not long ago she had the feeling that everybody is running to a destination known only to them, while she stood stone-still in time, waiting for a miracle. She realized now that not all of them have a destination, the majority just run without a purpose, refusing to open their eyes and look around.

Tonight she looked at Moscow the same way you watched a woman preparing to go to a ball. Every woman have a dress, a leather jacket or a pair of jeans, that when she puts them on she looks like she’s capable of ruling the world. It gives her confidence and a special beauty. Like this is also with Moscow. For Moscow, snow is that dress. She puts it on in a hurry and knows that all be conquered. 

As much she loves summer, she realizes tonight that this is the beauty of Russia. Under the snow, you cannot see either the tears or the dirt. The traces of her boots let scars on the face of Tverskaya for a while. Will be then erased by the heals of the Russian women. Because here the women wear their heals and dress also in the winter, while she will always remain herself. She will remain the woman in boots without lipstick on her lips in a sea of  women on heals and with red lipstick. Like never, this makes her feel proud. She stopped fighting her own nature, and she now embraces her differences.

Once home, she makes a warm coffee, she covers herself with a blanket and looks out on the window. She is smiling because this year something is different this year. She slowly started to move, to make her first steps. This year she learns from the snowflakes. Soon she will also be able to fly. Now she only looks on the window, and she tells to herself: “A country will not put me down!”.

Copyright ©: For using any of the content from this blog, please specify the source, and link properly to its original source.

Leave a Reply

%d bloggers like this: