A Romanian in Russia- The winter of my childhood

A Romanian in Russia- The winter of my childhood

 

Suntele străzii nu-mi vorbeau în dimineața asta. Pentru prima dată, după mult timp, Moscova era mută. Eram doar eu și jazz-ul pe fundal. Roțile mașinii scârțâiau pe zăpada proaspăt așternută. Ningea, cu fulgi mari, ca în amintirile mele din copilărie.

Mă îndreptam spre muncă, dar azi refuzam să fiu unul din oamenii cu ochii de cadavru, azi voiam să văd ce se întâmplă în jur. Voiam să absorb fiecare fulg. O voce răgușită ținea isonul gândurilor mele, în timp ce-mi rătăceau prin tot felul de amintiri. Mi se făcuse dor de acasă, de copilărie.

EN: The sounds of the street were not talking to me this morning. For the first time, for a while, Moscow was speechless. It was just me and the jazz in the background. The wheels of the car were creaking on the fresh snow. It was snowing, with big snowflakes, like in the memories of my childhood. 

I was heading to work, but today I refused to be one of the people with corpses’ eyes, today I wanted to see what was going around me. I wanted to soak in every snowflake. A rusty voice was accompanied my thoughts while they were wondering around through all kind of memories. I was missing home, I was missing my childhood. 

Vedeam copii încotoșmănați, înaintând greu prin zăpada, care își țin părinții de mâna și încearcă să țină pasul cu ei. Îmi aduc aminte, acum mulți ani, eram unul din copiii ăia. Mă îmbrăca mama cu pulovere, pantaloni și șosete de lână, toate împletite de mâna ei. Erau vremuri care cereau simplitate și chibzuință. Cât de mult uram lâna, care îmi zgâria pielea, nu o să uit senzația aia niciodată. Dar făcuse mama cumva și din mâinile ei fermecate, apăruse un pulover de mohair cu o veverița roșie pe piept. Roșu cu alb, cu veverița cu coada stufoasă pe piept, era haina mea preferată. În una din zile, a făcut ea rost de niște vopsea vișinie și a vopsit o parte din lână. Combinase cumva culorile și făcuse o pereche de pantaloni în dungi alb cu vișiniu, în care mă înfofolea când mă duceam la săniuș. Întotdeauna mă întorceam acasă înghețată bocnă, de nu îmi simțeam picioarele nici dacă mă înțepai cu acul. Râd și acum când îmi amintesc cum mă dezbrăcam îndată ce intram in casă ca să nu încep să mă topesc pe covoare și cum pantalonii stăteau băț, de parcă aveau în continuare o pereche de picioare care să-i susțină. Erau atât de înghețați și plini de zăpadă, încât îi punea mama lângă calorifer, în picioare sau sprijiniți de scaun, până se topeau puțin, își recăpătau forma și putea să îi pună la uscat.

EN: I was seeing kids cocooned in their clothes, hardly advancing through the snow, holding the hands of their parents and trying to keep up. I remember, how many years ago, I was one of those kids. My mom used to dress me in woolen pullovers, pants, and socks, all knitted by her. There were the times that needed simplicity and frugality. How much did I hate the wool, which was scratching my skin, I will never forget that sensation. But my mom did something with her magic hands and a mohair sweater with a red squirrel on the chest appeared. White with red, with the squirrel with the fluffy tail, it was my favorite piece of clothing. In one of the days, she even found some burgundy paint and painted a part of the wool. She somehow combined the colors and she made a pair of pants in white-burgundy stripped, in which she dressed me when I was going sleighing. I was always coming back home, so frozen that you were able to pinch my legs and I would not feel. Even now I am laughing when I remember how I get undressed immediately after entering the house so I will not start and melt on the carpets, and how my pants were standing so straight like they were still having a pair of legs in them. They were so frozen and so full of snow, that my mom was putting them near the heater, standing or leaning on a chair until they were melting a bit, regaining their shape and she was able to put them normally to dry.

Așteptam nerăbdătoare până se așternea bine zăpada și mă ducea cu tata la bunici, și nu oricum: mă trăgea tata cu sania până acolo. Pe la colțuri se făcea că uita că mă are pe sanie, își lua viteza și în curba mă aruncă în mormanele de zăpadă. Era momentul pe care îl asteptam mereu iarna, era unul din puținele momente când tata se punea la mintea mea și râdea de dragul meu. Ochii lui albaștrii râdeau în sclipirea zăpezii în timp ce mă aduna de pe jos. Avea grijă apoi sa mă pună și pe mine la uscat lângă soba bunicilor, exact așa cum usca mama pantalonii.

EN: I was impatiently waiting until the snow was well settled and dad was taking me to my grandparents, and he was not just taking me there: he was pulling me on the sled till there. On the corner of the streets he was pretending that he forgot that I was on the sled, he was speeding up and in the curve, he was throwing me in the pile of snow. It was the moment that I was always waiting for the winter, it was one of the rare moments when dad was getting at my level and laughing for the sake of my happiness. His blue eyes were laughing on the sparkles of snow while he was picking me up. He was always careful to put me to dry near the stove of my grandparents, exactly in the same way my mom was drying the pants.

Acum mă uit cu jind pe fereastră, văd zăpada și copiii cu sănii moderne de plastic și mi se face dor de sania mea de lemn meșterită de tata, de zâmbetul lui calm, de simplitatea jocului nostru care întotdeauna reușea să aducă atâta fericire în sufletul unui copil și chiar dacă nici acum nu-mi place lâna, mi-e dor de hainele făcute de mama, de sentimentul că cineva are grijă de tine mereu.

Exact ca-n cartea lui Paula McClain “voiam să dau timpul înapoi și să ajung într-un loc pe care-l cunoșteam. Voiam să merg acasă.” (“Zbor în jurul soarelui”).

EN: Now I am looking longingly at the window, I see the snow and the kids with their modern, plastic sleds, and I miss my wood sled made by my dad, I miss his calm smile, I miss the simplicity of our game that was able to bring so much happiness in the heart of a child, and even though not even now I don’t like wool, I miss the clothes my mom made for me, the feeling that somebody always takes care of you. 

Exactly like in Paula McClain book “I wanted to turn back the time and arrive in a place that I knew. I wanted to go home” (“Circling the sun”).

Copyright ©: For using any of the content from this blog, please specify the source, and link properly to its original source.

Leave a Reply

%d bloggers like this: