Browsed by
Category: A Romanian in Russia

Holidays in Moscow-Central Children’s Store

Holidays in Moscow-Central Children’s Store

 

Nu ai ce să faci de sărbători în Moscova? Copii mici sau mari, nici că mai contează, in mall-ul ăsta te simți ca-n “Singur acasă”. Nu l-am căutat eu bine pe Mister Duncan, dar cred că era și el pe acolo pe undeva. Lume e multă, că așa e peste tot in Moscova asta, de parcă nu ar fi destul de mare orașul să ne încapă pe toți. În fine, eu care mă simt in mulțime ca peștele-n deșert, nu am fugit mâncând pământul, deci pentru o persoană normală la cap ar trebui să fie raiul pe pământ.

EN: You don’t know what do to during holidays in Moscow? Children small or big, it doesn’t even matter, in this mall you will feel like in “Home alone”. I didn’t searched very good for Mister Duncan, but I can bet that he was also somewhere in there. The crowed of people was present, because like this it is everywhere in Moscow, like the city is not big enough to fit us all. Whatever, if me who I feel in the crowed like the fish in the desert, I didn’t run as fast as I could, for a normal person it should be heaven on earth. 

 

Nu știu cum sunt țâncii din ziua de azi, dar pentru oamenii mari locul ăsta e perfect să te facă să nu simți sărbătorile de iarnă ca o mare durere de cap ca de obicei. In ultimii doi- trei ani, sărbătorile de iarnă au fost doar un prilej de a mă enerva și mai tare pe Moscova. Rușii nu sărbătoresc Crăciunul pe 25 Decembrie ca restul lumii ( adică eu), așa că mereu m-am simțit de parcă l-au pus pe Moș Crăciun în faimoasa închisoare din Lubyanka.

EN: I don’t know how these kids today are, but for grownups this place is perfect not to make you feel like the usual winter holidays (a headache). In the last two-three years, winter holidays were just another reason for me to be more pissed off on Moscow than usual. Russians don’t celebrate Christmas on 25th December like the rest of the world (meaning me), so I always felt like they just put Santa Clause in the famous prison from Lubyanka. 

 

Doar că anul ăsta, tot în apropiere de metro Lubyanka am găsit mall-ul lui Moș Crăciun. Cum parcarea e scumpă în centru, sunt curioasă pe unde și-a pitit renii. Sau i-o da Putin vreun discount? Deși mă îndoiesc că doar Moș Crăciun e o invenție a vesticilor, care nici nu poate rivaliza cu Moș Gerilă al lor (Ded Moroz).

EN: Only that this year, also close to Lubyanka metro I found the mall of Santa Clause. Considering that the parking is expensive in the centre, I am curious where he hide his reindeers. Or maybe Putin is giving him a discount? I doubt it because Santa Clause is just an invention of the westerners, which cannot even compete with their Grandfather Frost (Ded Moroz). 

 

Poate e ciudat să te duci la un magazin de copii fără să ai copii sau cel puțin să fi însoțită de unul. De aia nu am mai putut eu si nu m-am bucurat ca un copil fără minte de fiecare globuleț, steluță, trenuleț, vrăjitoare sau cine știe ce altă decorațiune mi-a răsărit in fața ochilor.

EN: Maybe is strange to go to a children’s store without having kids or at least being accompanied by one. For sure that was not a reason to stop me enjoying like a kid each tree ornament, star, train, witch, or who knows what other decoration. 

 

De două zile tot zic să mă apuc să împodobesc bradul. Scuze am gasit o mie doar să nu imi mișc fundul de pe canapea și să mă apuc sa înșir globulețe pe ață. Când am văzut azi imensitatea aia de brad in mijlocul mall-ului, m-au apucat remușcările. Păi, uite măi femeie aici, câte globuri și minuni și tu te plangi când toate decorațiunile pentru pom îți încap într-o pungă de la Ikea?

EN: For two days I keep saying to myself that I need to start making the Christmas tree. Excuses I found thousands, only not to move my ass from the couch and start putting ornaments on thread. When I saw today that enormity of Christmas tree in the middle of the mall, I started to have remorses. Well, look here woman! How many ornaments and wonders and you complain when all your decorations fit into an Ikea bag?

 

Așa că după ce remușcările m-au mușcat de fund azi, mi-am dat termen o săptămână să mă apuc de împodobit bradul. Cum îl chema pe cântărețul ăla căruia îi împodobea mă-sa bradul? Că zic să o trimită și până la mine dacă tot îi place, îi dau niște borș și șubă la schimb.

EN: So after all these remorses bit my ass today, I gave myself a week to start making the Christmas three. What was the name of that Romanian singer to whom his mom was decorating his tree? If she likes it so much I have an idea: send her to me also, I can give her borch and shuba in return. 

 

După ce am descoperit mall-ul ăsta azi, m-a apucat iar ciuda pe mucoși. După ce că întotdeauna hainele voastre sunt mult mai frumoase, acum v-au facut și mall doar al vostru care arată ca un platou de filmare. Ia puneți-vă voi pe plâns, că poate primesc și ăștia de vă plătesc pamperșii o frumusețe de loc ca al vostru de unde să poată să-și cumpere haine și jucării pentru adulți!

EN: After I discovered this mall today, I again started to envy the little devils. Not only that your clothes are always prettier, now they also made a mall only for you that looks like a movie set. Start crying, and maybe the grownups that pay for your diapers will also receive a place like yours from where they can buy clothes and grownup toys!

Copyright © : For using any of the content from this blog, please specify the source, and link properly to the original.

A Romanian in Russia- The winter of my childhood

A Romanian in Russia- The winter of my childhood

 

Suntele străzii nu-mi vorbeau în dimineața asta. Pentru prima dată, după mult timp, Moscova era mută. Eram doar eu și jazz-ul pe fundal. Roțile mașinii scârțâiau pe zăpada proaspăt așternută. Ningea, cu fulgi mari, ca în amintirile mele din copilărie.

Mă îndreptam spre muncă, dar azi refuzam să fiu unul din oamenii cu ochii de cadavru, azi voiam să văd ce se întâmplă în jur. Voiam să absorb fiecare fulg. O voce răgușită ținea isonul gândurilor mele, în timp ce-mi rătăceau prin tot felul de amintiri. Mi se făcuse dor de acasă, de copilărie.

EN: The sounds of the street were not talking to me this morning. For the first time, for a while, Moscow was speechless. It was just me and the jazz in the background. The wheels of the car were creaking on the fresh snow. It was snowing, with big snowflakes, like in the memories of my childhood. 

I was heading to work, but today I refused to be one of the people with corpses’ eyes, today I wanted to see what was going around me. I wanted to soak in every snowflake. A rusty voice was accompanied my thoughts while they were wondering around through all kind of memories. I was missing home, I was missing my childhood. 

Vedeam copii încotoșmănați, înaintând greu prin zăpada, care își țin părinții de mâna și încearcă să țină pasul cu ei. Îmi aduc aminte, acum mulți ani, eram unul din copiii ăia. Mă îmbrăca mama cu pulovere, pantaloni și șosete de lână, toate împletite de mâna ei. Erau vremuri care cereau simplitate și chibzuință. Cât de mult uram lâna, care îmi zgâria pielea, nu o să uit senzația aia niciodată. Dar făcuse mama cumva și din mâinile ei fermecate, apăruse un pulover de mohair cu o veverița roșie pe piept. Roșu cu alb, cu veverița cu coada stufoasă pe piept, era haina mea preferată. În una din zile, a făcut ea rost de niște vopsea vișinie și a vopsit o parte din lână. Combinase cumva culorile și făcuse o pereche de pantaloni în dungi alb cu vișiniu, în care mă înfofolea când mă duceam la săniuș. Întotdeauna mă întorceam acasă înghețată bocnă, de nu îmi simțeam picioarele nici dacă mă înțepai cu acul. Râd și acum când îmi amintesc cum mă dezbrăcam îndată ce intram in casă ca să nu încep să mă topesc pe covoare și cum pantalonii stăteau băț, de parcă aveau în continuare o pereche de picioare care să-i susțină. Erau atât de înghețați și plini de zăpadă, încât îi punea mama lângă calorifer, în picioare sau sprijiniți de scaun, până se topeau puțin, își recăpătau forma și putea să îi pună la uscat.

EN: I was seeing kids cocooned in their clothes, hardly advancing through the snow, holding the hands of their parents and trying to keep up. I remember, how many years ago, I was one of those kids. My mom used to dress me in woolen pullovers, pants, and socks, all knitted by her. There were the times that needed simplicity and frugality. How much did I hate the wool, which was scratching my skin, I will never forget that sensation. But my mom did something with her magic hands and a mohair sweater with a red squirrel on the chest appeared. White with red, with the squirrel with the fluffy tail, it was my favorite piece of clothing. In one of the days, she even found some burgundy paint and painted a part of the wool. She somehow combined the colors and she made a pair of pants in white-burgundy stripped, in which she dressed me when I was going sleighing. I was always coming back home, so frozen that you were able to pinch my legs and I would not feel. Even now I am laughing when I remember how I get undressed immediately after entering the house so I will not start and melt on the carpets, and how my pants were standing so straight like they were still having a pair of legs in them. They were so frozen and so full of snow, that my mom was putting them near the heater, standing or leaning on a chair until they were melting a bit, regaining their shape and she was able to put them normally to dry.

Așteptam nerăbdătoare până se așternea bine zăpada și mă ducea cu tata la bunici, și nu oricum: mă trăgea tata cu sania până acolo. Pe la colțuri se făcea că uita că mă are pe sanie, își lua viteza și în curba mă aruncă în mormanele de zăpadă. Era momentul pe care îl asteptam mereu iarna, era unul din puținele momente când tata se punea la mintea mea și râdea de dragul meu. Ochii lui albaștrii râdeau în sclipirea zăpezii în timp ce mă aduna de pe jos. Avea grijă apoi sa mă pună și pe mine la uscat lângă soba bunicilor, exact așa cum usca mama pantalonii.

EN: I was impatiently waiting until the snow was well settled and dad was taking me to my grandparents, and he was not just taking me there: he was pulling me on the sled till there. On the corner of the streets he was pretending that he forgot that I was on the sled, he was speeding up and in the curve, he was throwing me in the pile of snow. It was the moment that I was always waiting for the winter, it was one of the rare moments when dad was getting at my level and laughing for the sake of my happiness. His blue eyes were laughing on the sparkles of snow while he was picking me up. He was always careful to put me to dry near the stove of my grandparents, exactly in the same way my mom was drying the pants.

Acum mă uit cu jind pe fereastră, văd zăpada și copiii cu sănii moderne de plastic și mi se face dor de sania mea de lemn meșterită de tata, de zâmbetul lui calm, de simplitatea jocului nostru care întotdeauna reușea să aducă atâta fericire în sufletul unui copil și chiar dacă nici acum nu-mi place lâna, mi-e dor de hainele făcute de mama, de sentimentul că cineva are grijă de tine mereu.

Exact ca-n cartea lui Paula McClain “voiam să dau timpul înapoi și să ajung într-un loc pe care-l cunoșteam. Voiam să merg acasă.” (“Zbor în jurul soarelui”).

EN: Now I am looking longingly at the window, I see the snow and the kids with their modern, plastic sleds, and I miss my wood sled made by my dad, I miss his calm smile, I miss the simplicity of our game that was able to bring so much happiness in the heart of a child, and even though not even now I don’t like wool, I miss the clothes my mom made for me, the feeling that somebody always takes care of you. 

Exactly like in Paula McClain book “I wanted to turn back the time and arrive in a place that I knew. I wanted to go home” (“Circling the sun”).

Copyright ©: For using any of the content from this blog, please specify the source, and link properly to its original source.

Winter – A Romanian in Russia

Winter – A Romanian in Russia

 

Ninge încă de la sfârșitul lui Octombrie. E aici de trei ani și în continuare iarna o uimește.

Primii fulgi au căzut timid. Acum, sunt niște copii care după primii pași, au prins curaj și încep să fuga aiuriți. Se lovesc cu capul de toți pereții, te lovesc cu viteza în zborul lor către pământ. Ea, în veșnica ei moleșeala, se tot gandește unde se tot grabesc. Ce e atat de interesant pentru ei pe pământul rece și negru de se grăbesc parcă în fiecare an să ajungă mai repede jos?

Se plimbă pe Tverskaya. Bulevardul e deja plin de decorațiuni de iarna. Moscova nu are timp pentru toamna. Aici toată lumea aleargă, mereu. Până nu demult avea senzația că toți aleargă către o destinație știută doar de ei, în vreme ce ea rămânea încremenită în timp așteptând o minune. Și-a dat seama că nu toți au o destinație, că mulți aleargă bezmetici, refuzând să mai deschidă ochii și să se uite în jur.

În seara asta, se uită la Moscova cum te uiți la o femeie pregatită să meargă la bal. Orice femeie are o rochie, o geacă de piele sau o pereche de blugi, pe care când o îmbracă arată de parcă va stăpâni lumea. Îi dă încredere și o frumusețe aparte. Așa e și Moscova. Pentru Moscova, zăpada e rochia aia. Și-o azvârle grăbită și știe, toți vor fi cuceriți.

Oricât de mult ar iubi ea vara, își dă seama în seara asta: asta e frumusețea Rusiei. Sub zăpada nu se mai văd nici lacrimi și nici murdărie. Urmele bocancilor ei lasă cicatrici pe față Tverskayei pentru ceva timp. Urmează apoi să fie șterse de tocurile rusoaicelor. Pentru că aici femeile își poartă tocurile și rochiile și iarna, în timp ce ea va rămâne ea mereu. Va rămâne femeia cu bocanci și fără ruj pe buze, într-o mare de femei pe tocuri și care poartă ruj roșu. Ca niciodată, își dă seama că asta o face să se simtă mândră. Nu se mai împotrivește naturii ei și îți îmbrățișează diferențele.

Ajunsă acasă, își face o cafea caldă, se înfăsoară în pătură, și se uita pe geam. Zâmbește, pentru că simte că anul ăsta ceva e diferit. A început usor să se clintească din loc, să facă primii pași. Anul ăsta învață de la fulgi. În curând va putea și ea să zboare. Acum doar privește pe fereastra și-și spune : “Nu o să mă doboare o țară!”.

EN: Is snowing since the beginning of October. She’s here for three years and yet the winter continues to surprise her. 

The first snowflakes fell timidly. Now there are like kids who after they made their first steps they get courageous, and start giddily to run. They hit themselves on all the walls, they hit you with their speed on their way to the ground. She, in her eternal drowsiness, keeps thinking where they rush to? What is so interesting for them on the cold and black ground that they speed each year to arrive faster down?

She walks on Tverskaya. The boulevard is already decorated for winter. Moscow has no time to autumn. Here everybody is in a hurry, all the time. Until not long ago she had the feeling that everybody is running to a destination known only to them, while she stood stone-still in time, waiting for a miracle. She realized now that not all of them have a destination, the majority just run without a purpose, refusing to open their eyes and look around.

Tonight she looked at Moscow the same way you watched a woman preparing to go to a ball. Every woman have a dress, a leather jacket or a pair of jeans, that when she puts them on she looks like she’s capable of ruling the world. It gives her confidence and a special beauty. Like this is also with Moscow. For Moscow, snow is that dress. She puts it on in a hurry and knows that all be conquered. 

As much she loves summer, she realizes tonight that this is the beauty of Russia. Under the snow, you cannot see either the tears or the dirt. The traces of her boots let scars on the face of Tverskaya for a while. Will be then erased by the heals of the Russian women. Because here the women wear their heals and dress also in the winter, while she will always remain herself. She will remain the woman in boots without lipstick on her lips in a sea of  women on heals and with red lipstick. Like never, this makes her feel proud. She stopped fighting her own nature, and she now embraces her differences.

Once home, she makes a warm coffee, she covers herself with a blanket and looks out on the window. She is smiling because this year something is different this year. She slowly started to move, to make her first steps. This year she learns from the snowflakes. Soon she will also be able to fly. Now she only looks on the window, and she tells to herself: “A country will not put me down!”.

Copyright ©: For using any of the content from this blog, please specify the source, and link properly to its original source.

%d bloggers like this: